Prin chiar obârşia ei, această carte este rodul unui dialog. Nu, nu de genul „dialogurilor ecumenice” din zilele noastre, în cadrul cărora se confruntă şi se dezbat teze teoretice ale diferitelor „confesiuni” creştine. Aici dialogul este o chestiune personală, o dialectică a tuturor aspectelor vieţii personale: pe de o parte, Ortodoxia eclezială (teologia şi spiritualitatea Bisericii nedespărţite şi reminescenţele ei în Tradiţia răsăriteană) formează rădăcinile mele vitale, legătura-mi de viaţă cu evlavia şi riturile religioase ale poporului care m-a plămădit. Pe de altă parte, teologia Apusului cu consecinţele ei concrete, sociale, culturale şi politice, este preponderent modul meu de viaţă actual, oriunde m-aş afla, fie în Grecia, fie în Europa, fie pe alte meleaguri. Din moment ce sunt membru al societăţii contemporane de consum (indiferent de orientarea acesteia), diferenţa teologică dintre Ortodoxie şi Occident nu este o problemă teoretică, nici un motiv de a-i contesta pe romano-catolici şi pe protestanţi. Ea este o cercetare chinuitoare a greşelilor teologice care au dus la impasul concret al civilizaţiei noastre tehnologice, sau al societăţii noastre de consum: civilizaţie şi societate ce sunt de-acum comune Apusului şi Răsăritului. Dar ea mai este şi căutarea răspunsurilor vitale care ar putea feri Ortodoxia eclezială de acest greu impas. De aceea cititorul trebuie să ştie de la bun început că atunci când, în paginile următoare, fac critica teologiei occidentale, aceasta nu înseamnă că opun un adevăr peste care m-am înstăpânit, unei greşeli ce s-ar găsi în afară şi în faţa mea. Eu însumi, grec ortodox contemporan, sunt deopotrivă adevăr şi greşeală: reprezint această paradoxală dăinuire istorică a Ortodoxiei într-o lume furios occidentalizată. Iar atitudinea mea critică faţă de Occident (faţă de occidentalul care sunt) nu face decât să pună în lumină convingerea mea că adevărul şi viaţa Bisericii nedespărţite a primelor opt veacuri pot fi, chiar şi azi, dospeală salvatoare în aluatul inert al lumii.