In ultimii ani m-am obişnuit să datez întîmplările înainte sau după naşterea Diei. Sînt desigur un tată exagerat, dar adevărul e că acum viaţa noastră s-a schimbat intr-atît din pricina naşterii ei. Aşadar, scurt timp după naşterea Diei am plecat cu Augusta în munţi; acolo unde se termină pădurile de conifere, unde bradul devine rar şi face loc jneapănului şi golului alpin, am zărit un corb. Era în zori, corbul plutea singur în mantia de umbră, uriaş, fără zgomot peste valea adîncă. A trecut deasupra noastră şi crucea trupului său ne-a transmis o uşoară adiere, ca un fior. Aerul era rece şi iarba sclipea sub horbota brumei. El aluneca drept, neabătut, se înălţa aproape fără să bată din aripi. Straniu, în penajul său cernit era mai mult o umbră a nopţii. Atunci a izbucnit soarele de după o creastă de munte. Corbul îşi continua fără ezitări drumul, undeva spre orizontul stîncos, împurpurat în jerbele dimineţii. Acum nici nu mai era negru, penajul metalic al aripilor reflecta lumina. Era cu totul alb. Tăia o pîrtie de zăpadă. Drumul lui arăta ireal, poate pentru că era atît de singur.