Când oamenii de ştiinţă din secolul XX au demonstrat fără tăgadă că nici Luna, nici Marte şi nici vreo altă planetă din sistemul solar nu sunt locuite, şi nu sunt semne că în univers ar exista vreo urmă de civilizaţie, astrele şi-au mai pierdut din strălucire. De fapt, din mirajul pe care l-au creat încă din Antichitate, de când, şi înfricoşaţi, şi nerăbdători, oamenii îşi caută semeni în infinitul interstelar. Iar această contradictorie speranţă nu s-a manifestat niciodată mai intens ca în imaginarul sfârşitului de secol XIX. A investiga şi a descrie lumile din ceruri şi pe locuitorii lor cu înfăţişări ciudate şi totuşi umane nu mai era doar ocupaţia astronomilor, ci şi a unor scriitori cu un bun renume printre mulţii, foarte mulţii cititori ai epocii. Lucian Boia a cercetat cu minuţie produsele acestei febre a „celorlalţi“ publicate în nenumărate lucrări de popularizare a ştiinţei, romane şi reviste. Mai mult, şi-a completat incursiunea în imaginarul cosmic cu un splendid material iconografic înfăţişând marţieni de toate felurile, seleniţi zburători, peisaje venusiene, canalele de pe Marte, precum şi scenele apocaliptice ale unei imaginare invazii extraterestre. Astfel, cu umor şi erudiţie, a construit o fermecătoare istorie intelectuală a ideii de pluralitate a lumilor. „Tot căutînd ce nu e de găsit, am reuşit chiar mai bine decît dacă am fi găsit ceva. Miile de lumi şi de fiinţe inventate din toate piesele prin jocul imaginaţiei umane nu sunt cu nimic mai prejos, în ce priveşte bogăţia şi varietatea lor, decît lumile şi fiinţele adevărate. Am creat galaxii imaginare care participă la viaţa noastră. Ireale? Să nu ne grăbim cu o asemenea afirmaţie. Nimic nu e mai real, mai durabil, mai determinant decît imaginarul, vis colectiv al umanităţi.“ (Lucian BOIA)
