Desi organismul uman functioneaza asemeni unui mecanism extraordinar, din nefericire, el sfarseste prin a se obisnui cu alimente foarte atractive din punct de vedere senzorial (dar lipsite de cele multe ori de valoare nutritionala) pe care le respinge la inceput.
In acest sens, un exemplu elocvent il reprezinta cerealele crocante pentru micul dejun; aceste cereale sunt glucide „rele” in stare bruta, din cauza indicelui glicemic ridicat; ca si cum aceasta realitate alarmanta nu ar fi suficienta, companiile agroalimentare le trateaza industrial pentru a le transforma in glucide si mai „rele”; de exemplu, indicele glicemic al fulgilor de porumb Kellogg este superior celui al zaharului (Gagnon R., 2004, citat de Remesy C., 2008); in alti termeni, zaharul pe care unii consumatori au nefericitul obicei sa-l adauge peste cerealele de dimineata este mai putin daunator decat cerealele in sine.
Actionand dupa strategia mai sus relevata, companiile agroalimentare isi asigura o clientela fidela pentru produsele lor; in plus, publicitatea facuta cerealelor vizeaza in special copii. Situatia este identica si pentru cateva lanturi celebre de fast - food. Intrebarea care se pune este una legitima: Sa fie oare initierea unui asemenea demers cu scopul de a obisnui copii cat mai curand posibil cu dependenta glicemica? Indubitabil, este o strategie comerciala, dar profund inumana, prin inducerea in eroare a consumatorului.
