Sir Steven Runciman (1903-2000) este una dintre cele mai proeminente figuri ale Medievisticii şi Bizantinologiei britanice din secolul al XX-lea care, din perspectiva metodei, aminteşte mai degrabă de istoricii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Edward Gibbon sau George Finlay. El însuşi se autodefinea ca „istoric de modă veche”. A fost discipolul unuia dintre cei mai mari istorici, clasicişti şi bizantinologi britanici de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, John Bagnell Bury, profesor la Trinity College, Cambridge, dar, deopotrivă, avea să fie recunoscător lui Norman Baynes, Alice Gardner sau Georgina Buckler, de care l-au legat frumoase şi fructuoase colaborări. Spre deosebire de majoritatea savanţilor, Runciman a fost în cea mai mare parte a vieţii sale un liber profesionist, averea uriaşă, moştenită după moartea bunicului său în 1937, motivându-l să părăsească activitatea didactică de la Trinity College şi de la Universitatea Cambridge. Titlul de profesor l-a obţinut la Universitatea din Istanbul, Turcia, unde a predat pentru o scurtă perioadă de timp: 1942-1945. Lumea Bizanţului nu a cunoscut-o doar din cărţi, ci a călătorit foarte mult, călătoria fiind una dintre pasiunile sale, întreţinând legături de prietenie cu mulţi dintre aristocraţii şi politicienii ţărilor vizitate, ceea ce i-a facilitat obţinerea multor documente şi lucrări greu accesibile. Istoria cruciadelor, relaţiile bizantino-occidentale, islamul şi lumea creştină, declinul Imperiului bizantin, concretizat prin căderea Constantinopolului, sunt câteva dintre temele predilecte ale autorului. Ca stil, Runciman pune accentul în cărţile sale pe forţa naraţiunii şi nu pe explicarea sau interpretarea evenimentului. Sentimentele, trăirile personajelor istorice, gravitatea evenimentelor par mult mai interesante pentru el, încât s-ar putea crede că ai de-a face cu o poveste şi nu cu o lucrare pretenţios-ştiinţifică, ceea ce, fireşte, i-a atras şi multe critici. Steven Runciman chiar îşi începe una dintre lucrări cu: „a fost o dată”. Din lectura Căderii Constantinopolului cititorul înţelege foarte bine că lumea Bizanţului nu a fost pentru autor doar un domeniu de interes ştiinţific, ci mai ales o dragoste sinceră.   Din 1929 până în 1991, când a publicat ultima carte, Runciman a lăsat un număr impresionant de lucrări care cunosc şi astăzi reeditări şi traduceri în toate colţurile pământului: The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (Cambridge, 1929); A History of the First Bulgarian Empire (London, 1930); The Medieval Manichee: a Study of the Christian Dualist Heresy (Cambridge, 1947); A History of the Crusades, vol. 1: The First Crusade and the Foundation of the Kingdom of Jerusalem (Cambridge, 1951); vol. 2: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East (Cambridge, 1952); vol. 3: The Kingdom of Acre and the Later Crusades (Cambridge, 1954); The Eastern Schism: A Study of the Papacy and the Eastern Churches during the XIth and XIIth Centuries (Oxford, 1955); The Sicilian Vespers: A History of the Mediterranean World in the Later Thirteenth Century (Cambridge, 1958); The Fall of Constantinople 1453 (Cambridge, 1965); The Great Church in Captivity (Cambridge, 1968); The Last Byzantine Renaissance (Cambridge, 1970); The Eastern schism: A study of the papacy and the Eastern churches during the 11th and 12th centuries (Oxford, 1971); The Orthodox Churches and the Secular State (Auckland, 1972); The Byzantine Theocracy (Cambridge, 1977); Mistra: Byzantine Capital of the Peloponnese (London, 1980); A Traveller’s Alphabet. Partial Memoirs (London, 1991).   Vasile Adrian Carabă   „Dacă Steven Runciman, scriind Căderea Constantinopolului, şi-a propus să alcătuiască nu numai o lucrare de istorie în bunul înţeles al cuvântului, dar şi o operă care să solicite constant interesul şi emoţia cititorului, noi credem că a izbutit pe deplin […]. Runciman, poate, cu unele concesii făcute unei încadrări literare a episoadelor, este în general sobru şi concentrat, izbutind să dea într-un număr relativ restrâns de pagini, nu numai povestirea propriu-zisă a împresurării şi căderii cetăţii lui Constantin, dar şi o foarte utilă introducere istorică asupra Bizanţului şi Statului otoman, cât şi un epilog de un deosebit interes; în toate a fost ajutat, pe lângă lecturile sale neobişnuit de întinse şi mânuirea directă a izvoarelor în cele mai felurite limbi, şi de cunoaşterea nemijlocită a locurilor, căpătată în urma unei şederi de câţiva ani la Constantinopol. Cartea sa este nu numai savant construită, dar şi frumos scrisă.“  Alexandru Elian   „În această povestire, eroul tragic este poporul grec.“