Utopia - cartea de aur a lui Thomas Morus pe cât de utilă pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului şi despre noua insulă Utopia
Deseori, fiecare dintre noi încearcă să schiţeze în mintea sa o lume ideală, sau cel puţin aproape perfectă, în care ar vrea să locuiască; o lume în care pretutindeni guvernează binele, adevărul şi frumosul, iar preşedinte al ei este fericirea. O astfel de lume iluzorie a creat scriitorul Thomas Morus, dîndu-i un nume neobişnuit, dar simbolic, Utopia, cuvînt ce comportă fuziunea a doi termeni: ou topos, care în traducere din greacă semnifică „nici un loc”, şi eu topos, care, din aceeaşi limbă, se traduce „loc fericit”. Aşadar, lexemul „utopie” este definiţia unui loc fericit care nu există. La prima vedere, „Utopia” prezintă încercarea lui Thomas Morus de a descrie o ţară ireală, conturată din concepţiile autorului despre o viaţă perfectă, în care toţi sînt fericiţi şi mulţumiţi. Această primă impresie este însă anihilată de mesajul evident filozofic al textului, care reflectă concepţia lui Thomas Morus despre viaţă sau, mai bine spus, despre modul în care aceasta ar trebui să se desfăşoare în limitele unui stat. Opera „Utopia” este structurată în două părţi, pe care autorul le numeşte cărţi şi care reflectă ipostazele a două vieţi cantradictorii: cele ale vieţii reale, în care trăieşte Morus, şi cele ale vieţii fictive, în care, probabil, şi-ar fi dorit să trăiască. Cele două modele de viaţă sînt prezentate de scriitor din perspectiva unei viziuni filozofice, prin utilizarea luxului de amănunte şi a propriilor opinii, invitînd cititorul la o meditaţie asupra societăţii în care îşi duce existenţa. Cartea întîi a „Utopiei” prezintă dialogul dintre personajul-narator, care este însuşi Thomas Morus, un vechi prieten al său, tînarul şi eruditul Peter Giles, şi un explorator al lumii, sau mai degrabă un filozof, călugărul Raphael Hythloday. Acest dialog are menirea de a inaugura descrierea Utopiei, făcută de Raphael, dar totodată reflectă viziunea autorului despre societatea în care trăieşte. Aşadar, în această discuţie Morus scoate în evidenţă situaţia deplorabilă a oamenilor simpli, care sînt nevoiţi să îndure sărăcia şi mizeria, în timp ce regii şi nobilimea se îmbogăţesc pe seama muncii lor. Mai mult chiar, cei din urmă, pentru a-şi spori veniturile, cer impozite colosale, definindu-le drept contribuţii benevole, dezgroapă legi vechi, demult uitate, pentru a putea amenda, ameninţă cu războaie, cerînd din nou impozite, toate acestea fiind întreprinse cu scopul meschin de a aduna în jurul lor averi cît mai mari, care, în cele din urmă, se dovedesc a fi inutile. Iar atunci cînd săracii, strîmtoraţi de pretenţiile exacerbate ale nobililor şi lipsiţi de finanţele necesare nu doar pentru achitarea multiplelor impozite, ci chiar şi pentru asigurarea propriei existenţe, încearcă să supravieţuiască încălcînd dreptul de proprietate, cei bogaţi cataloghează faptele lor drept infame şi îi pedepsesc aspru. În această situaţie, Morus vede o singură soluţie: renunţarea la proprietate şi la valoarea banului, căci, după cum menţionează el, „atîta timp cît există orice fel de proprietate şi cîtă vreme banul este un etalon pentru toate celelalte lucruri, o naţiune nu poate fi guvernată nici într-un mod just, nici în unul fericit”, în timp ce „aşezarea tuturor pe o singură treaptă este singura cale de a face o naţiune fericită”. Pentru a oferi argumente în favoarea acestor opinii, Thomas Morus „reproduce” în a doua parte a cărţii discursul lui Raphael, în care este descrisă în mod detaliat Constituţia unei societăţi ideale, localizată de autor în statul Utopia. Deşi această descriere este făcută nu de personajul-narator, ci de călugărul-filozof, ea are menirea de a exprima concepţiile autorului cu referire la organizarea unei vieţi sociale perfecte, personajul lui Raphael fiind doar un simbol, cel al conştiinţei lui Morus. Aşadar, cartea a doua începe cu descrierea Utopiei, care reprezintă o insulă cu o „imagine nu cu mult diferită de cea a Lunii în ultimul pătrar”, incluzînd în componenţa ei cinzeci şi patru de cetăţi, „asemănătoare una cu alta”. Ca şi oricare alt stat, această insulă dispune de un centru administrativ şi politic, cetatea Amaurote, care se remarcă prin forma sa regulată, acest amănunt evidenţiind noţiunea de perfecţiune. Întrucît în prima parte a cărţii autorul lansează ideea că goana după averi, care implică nemijlocit avariţia şi lăcomia, îi determină pe oameni să distrugă totul în calea lor, chiar şi ceea ce nu le aparţine, adică natura, povestind despre Utopia, el remarcă atitudinea demnă de admiraţie a utopienilor faţă de ceea ce le-a oferit Dumnezeu. Morus menţionează calitatea apei rîurilor, ce este folosită în alimentaţie, şi grija locuitorilor Utopiei de a feri aceste ape de poluare, precum şi tendinţa lor de a păstra aerul nepoluat. Un alt aspect ecologic evocat este faptul că utopienii reînnoiesc pădurile, ceea ce demonstrează încă o dată profunda lor consideraţie faţă de natură. Prin abordarea acestei teme, Morus încearcă să demonstreze importanţa primordială a mediului ambiant şi să scoată în relief nepăsarea omului faţă de ceea ce îi determină chiar sănătatea. În ceea ce priveşte munca fiecărui om, autorul consideră că fiecare individ al societăţii trebuie să lucreze nu doar pentru sine, ci pentru întreaga colectivitate. Morus este adeptul părerii că în acest caz nu vor exista oameni săraci, fiecare fiind pe deplin asigurat cu tot ce îi este necesar pentru viaţă. Astfel s-ar exclude exploatarea păturii sociale inferioare în scopul sporirii veniturilor nobilimii, iar prin diminuarea valorii banului ar putea fi anihilate marile defecte umane, cum sînt lăcomia, invidia, trîndăvia. Totodată, pentu a evita orice manifestare a lenii, utopienii nu admit „luxul trîndăviii” nici în orele libere, practicînd diverse activităţi, „cea mai mare parte a timpului liber rămas fiind în general dedicată lecturii”. Anume această dragoste pentru cititul cărţilor, precum şi faptul că preferă jocurile intelectuale, şi nu cele „prosteşti şi dăunătoare”, aşa ca aruncarea zarurilor, determină inteligenţa şi înaltul grad de cunoaştere pe care îl posedă locuitorii lumii lui Morus. Povestind despre îndeletnicirile utopienilor, autorul accentuează ideea că nu există profesii cu sau fără prestigiu. Toate profesiile trebuie să fie apreciate în egală măsură, întrucît toate sînt indispensabile pentru asigurarea funcţionării perfecte a mecanismului societăţii. Morus elimină orice profesie inutilă, încadrînd oamenii doar în „acele meserii cu adevărat folositoare”, astfel mărind numărul muncitorilor şi diminuînd numărul orelor de lucru.
