Dintotdeauna au existat pe pământ religii, după cum tot dintotdeauna au existat necredincioşi care s-au războit cu ele. Şi mereu necredinţa a fost o nelegiuire, căci aşa cum nu poate exista religie neadevărată care să nu aibă niciun strop de adevăr, tot astfel nu poate exista necredinţă care să nu se lupte cu un adevăr sfânt, mai mult sau mai puţin schimonosit. Dar adevărata necredinţă nu-şi află locul decât în sânul adevăratei religii. În consecinţă, nicicând în trecut necredinţa nu a putut să savârşească relele pe care le-a săvârşit în zilele noastre, căci vinovăţia ei se judecă în raport cu lumina care o înconjoară.
Se spune de obicei că toate secolele se aseamănă şi că toţi oamenii au fost întotdeauna la fel. Să ne ferim să credem în aceste maxime pe care lenea sau uşurătatea le născocesc pentru a nu fi silite să cugete. Dimpotrivă, toate secolele şi toate neamurile dau dovadă de o fire osebită şi proprie asupra căreia trebuie să ne aplecăm cu grijă. Desigur, stricăciunea a existat întotdeauna pe lume, dar ea poate să fie diferită după cantitate, după natură, după calitatea precumpănitoare şi după tărie. Or, deşi a existat dintotdeauna necredinţă, nicicând, înainte de secolul al XVIII-lea, n-a existat în sânul creştinismului o revoltă împotriva lui Dumnezeu, nicând, mai cu seamă, nu s-a văzut un complot al tuturor talentelor împotriva Ziditorului lor. Vodevilul a hulit ca şi tragedia, iar romanul, ca şi istoria şi fizica. Oamenii acestor vremuri au înjosit geniul pentru necredinţă şi s-au războit cu Dumnezeu şi cu harurile Sale. Necredinţa antică nu se supără niciodată, uneori cumpăneşte, îndeobşte este glumeaţă, fără acreală. Nici chiar Lucreţiu nu ajunge la ocară şi, deşi firea sa întunecată şi melancolică îl făcea să vadă lucrurile în negru, chiar atunci când învinuia religia de săvârşirea unor mari rele îşi păstra sângele rece. Religiile antice nu meritau ca necredinţa din acea vreme să se înfurie pe ea.
Atunci când vestea cea bună s-a făcut cunoscută în lume, atacul a devenit mai nestăpânit: totuşi duşmanii săi au păstrat o anumită măsură. Nu apar în istorie decât ici-colo şi totdeauna răzleţi. Nicicând nu apar adunări sau ligi închegate, nicicând nu se dedau la furia căreia i-am fost noi martori. Părintele necredinţei moderne, Bayle însuşi, nu le semăna deloc urmaşilor săi. În rătăcirile cele mai vinovate nu se poate găsi o mai mare dorinţă de a convinge, cu atât mai puţin un ton mai furios sau păreri preconcepute. Se îndoieşte mai degrabă decât neagă, spune şi ce este bun şi ce este rău, adesea chiar este mai vorbăreţ în slujba cauzei drepte decât în slujba celei rele.
.s.
