Fără exerciţiul iertării şi al improvizaţiei n-am putea dialoga. Oral sau în scris, comunicăm fragmentar, fără prea mult răgaz, cu acuta conştiinţă a imperfecţiunii. Viaţa însăşi pare să fie o imensă paranteză. La începutul şi la sfârşitul conversaţiilor pe care le propune cartea de faţă, autorul are acest sentiment durabil al nedesăvârşirii. Ar putea fi o scuză faptul că toate textele reproduse aici sunt, în sens literal, nişte elucubraţii? Rezultat al unor insomnii netratate, născute din dialogul cu prietenii studenţiei, aceste schiţe nu depăşesc limitele unor contingenţe epistolare. „Bufniţa din dărâmături” (Ps. 101,7) îşi propune redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei. Pe acest drum, provocarea unor prejudecăţi bizantine şi reflexe pietiste este inevitabilă. Printr-un spontan efect retoric, multe din eseurile de faţă n-au scăpat de „capcanele” generalizării. Totuşi, n-am vrea ca hiperbola să spună mai mult decât poate susţine o simplă figură de stil. În prea multe cercuri de „savanţi”, care nu mai pricep adevărul ca orizont, ci ca exactitate, Biblia însăşi a ajuns să fie deconstruită pe temeiul neverosimilităţii sale empirice. Când sunt prost citite, textele lui Ieremia şi Amos nu par decât o aglomeraţie de exagerări. Pesemne, ideologii corectitudinii politice vor vedea în tirada lansată de Iisus împotriva fariseilor doar un abuz de serviciu în interpretare. La urma urmei, au existat printre farisei şi caractere excepţionale: Nicodim, bunăoară (Ioan 3,1). Părinţii Bisericii însă – dintre care nu puţini mânuitori ai adjectivului – ne cer să vedem în Evanghelie documentul care proclamă de sus valoarea infinită a excepţiei, în contra gândirii masificate. Prin urmare, atunci când riscă să spună prea mult, această carte nu vrea decât să confirme înţelepciunea tradiţiei, care vede în teologie un comentariu la experienţa personală a libertăţii. Eseurile de faţă se doresc a fi punţi între lumi care, de regulă, se ignoră. Oferim cititorului un mănunchi de însemnări care pledează diletant şi eclectic în favoarea dialogului critic dintre discipline şi specializări. Fără această confruntare nu cred că putem vorbi despre modernitate, şi cu atât mai puţin despre Evanghelie.