11 scriitori români despre cea mai bună carte pe care au citit-o în 2015


Tibi Oprea:
"A mai trecut un an și lista fiecăruia cu „cărți citite” s-a lungit. Iar cea cu „cărți de citit” cred că s-a făcut mai mare decât cea dintâi. Dacă e să contorizez numărul de cărți citite în 2015, pot să spun că anul trecut nu am fost la fel de prodigios ca anii precedenți. Nu știu cât de multe cărți au citit scriitorii români, dar am fost curios să știu care-i cea mai bună citită anul trecut. Așa că i-am întrebat. Fără să mai lungesc vorba, iată ce mi-au răspuns:

Ioana Pârvulescu

Roman: Solenoid de Mircea Cărtărescu, pentru că îţi deschide o uşă în zidul lumii şi pentru că e cheia de boltă a prozei lui şi a prozei ultimilor 25 de ani.

Eseu/Filozofie: Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică, pentru că, într-un mod captivant, ajunge la esenţe, la bine, adevăr, frumos şi te ajută să înţelegi pe ce lume te afli.

Arte: Tiberiu Soare, Pentru ce mergem la operă?, pentru că, ridicând de 13 ori cortina, îmbină utilul cu plăcutul şi pledează pentru frumuseţe.

Ediţii: Ezra Pound, Opere I, Ediţie, prefaţă, selecţie şi îngrijire de H.R.Patapievici, traducere de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu.

Premiu special: Evgheni Vodolazkin, Laur, pentru că intensa suferinţă din el devine catharsis şi pentru că în cerul lui e Dumnezeu.

Solenoid Mircea Cartarescu,  Andrei Plesu Gabriel Liiceanu Dialoguri de duminica,  Pentru ce mergem la opera Tiberiu Soare, 
Ezra Pound Poezii, Laur Evgheni Vodolazkin


*
IOANA PÂRVULESCU (n.1960) a fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură. Dintre ultimele volume publicate: Viaţa începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012). Romanul Viaţa începe vineri a apărut în 2011 în limba suedeză şi este în curs de traducere în alte cinci limbi europene.

 

 

Radu Aldulescu

Probabil în lipsă de altceva sau în compensație (literatura română contemporană pusă pe butuci de instituțiile culturale, de cenzura economică, de politici literare păguboase; statutul social și material al scriitorului făcut praf; premiile naționale lipsite de credibilitate – vezi premiul Eminescu, premiile USR; piața de carte pentru literatura română în cădere, bazându-se pe tiraje confidențiale, pe un public cititor ca și inexistent; promovarea precară a autorilor, în care editurile nu se implică și se pare că nici n-au interes) proliferează la noi mai mult decât în alte părți, moda unor astfel de anchete: cea mai bună carte a anului, cel mai bun roman din ultimii zece sau douăzeci de ani, cea mai bună carte de poezie, memorialistică, eseu etc.

Citesc în jur de optzeci de cărți pe an. Roman în primul rând, dat fiind că-l socot un gen total și totalizator. Scriitor e aproape sinonim cu romancier. Când vorbim de marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rând romancierii acelor literaturi. Nu e cazul literaturii române contemporane (în comunism existau un Marin Preda, un Eugen Barbu sau Fănuș Neagu și încă vreo zece asemenea lor, cu un statut pe măsura valorii și la care, din păcate, dat fiind marasmul în care se zbate literatura, am ajuns să ne raportăm și azi) care se bazează pe autori de succes care n-au de-a face cu literatura, nu-s scriitori, dar au intrat în mentalul colectiv ca scriitori, creând niște false mituri – vezi Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Boia, Djuvara etc.

Citesc apoi poezie și-n mod ocazional dramaturgie, eseistică și teorie literară. Cam 20% din cele optzeci de cărți sunt recitiri după cinci, zece, douăzeci sau treizeci de ani, un exercițiu benefic în ce mă privește. Citesc doar cărți bune și foarte bune. Cândva citeam sau doar răsfoiam și cărți proaste, care-și au rostul și rolul lor în orice literatură.

Anomalia începe atunci când aceste cărți sunt puse în fruntea ierarhiilor, iar la noi se întâmplă o astfel de anomalie. Literatura română, am mai spus-o și nu mi se pare prea mult s-o repet, funcționează după un canon valoric de ordine interioară, care-și pierde valabilitatea în afara granițelor.

Legat de acest fapt, aș spune că mai bine de 80% dintre cărțile pe care le citesc de-a lungul unui an aparțin literaturii universale moderne. Mi se pare inoperant și, de la un punct încolo aberant să fac un clasament, ca la fotbal, cu cărțile bune și foarte bune citite de-a lungul unui an și să pun una din ele în fruntea clasamentului. N-aș avea bunăoară cum să fac o departajare între cărțile a doi autori foarte valoroși și totodată foarte diferiți ca formulă precum Philip Roth și Haruki Murakami. În ce mă privește, diferențele de gust sunt anulate de valoare.

La sfârșitul anului 2015 am citit un roman foarte bun, aproape o capodoperă – Laur, al rusului Evgheni Vodolazkin. În pofida calităților extraordinare ale acestui roman, nu-l pot caracteriza punându-i eticheta de cea mai bună carte citită în 2015. Dacă ar fi totuși să-l caracterizez, aș zice că se află cu zece clase peste cărțile celui mai de succes autor român, de peste zece ani propus de instituțiile culturale de la noi pentru Premiul Nobel, pe care n-ar avea cum să-l ia.
Laur Evgheni Vodolazkin
*

RADU ALDULESCU (n. 1954) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonată pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Printre ultimele cărți publicate se numără: Proorocii Ierusalimului (Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004; Editura Corint, 2006; Editura Cartea Românească, 2009; Editura Polirom, 2012); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006); Ana Maria și îngerii (Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția.


Claudiu Komartin

Sunt cărți pe care le descoperi cu uluială și care-ți rămân aproape multă vreme, care te urmăresc un timp, în drumurile și în gândurile tale, în gesturile cele mai banale de peste zi, iar o astfel de carte care nu doar că m-a prins cât am citit-o (și am citit-o cu pasiune, cum mi se întâmplă mai rar azi), dar s-a și prins de mine durabil fiindcă a lăsat în urmă o senzație nedefinită, un ceva cu gust de rășină, de scorțișoară și de lemn dulce, este Stoner a lui John Williams, apărută anul trecut la Polirom.

Cartea a apărut acum 50 de ani în Statele Unite și nu a avut parte de cine știe ce faimă la vremea aceea. De altfel, Williams însuși – în personajul căruia, Stoner, nu e greu să ghicești un alter-ego al autorului – a fost un scriitor discret, care a publicat numai patru romane. Stoner a fost însă redescoperită și a devenit un roman de succes la aproape zece ani după dispariția autorului ei.

E o carte frumoasă, scrisă cumva sever, deși stilul nu e deloc scorțos, ba are oaze de lirism foarte rafinat, iar o melancolie densă o traversează de la un capăt la altul. E o carte despre o viață și un destin, privite cu un ochi nemilos, dar mișcător, umanitatea lui Stoner se conturează încetul cu încetul din ratările lui, din micile lașități, din trecerea de la o vârstă la alta, din apariția și dispariția neverosimil de bruște ale iubirii. O carte gravă despre tot ce poate însemna o viață de om, un roman superb în simplitatea lui, pe care îl recomand.

*
CLAUDIU KOMARTIN (n. 1983) a terminat liceul și s-a pus pe citit, pe scris și tradus. A debutat cu Păpușarul și alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), urmat de Circul domestic (Cartea Românească, 2005), Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009, 2010) și cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013). Din 2010, este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și tot în 2010 a fondat Casa de Editură Max Blecher.

Marin Mălaicu Hondrari

Căsnicie, romanul lui Dan Coman. O radiografie nemiloasă a familiei și a iubirii. Scriitură alertă, ritm impecabil.

*
MARIN MĂLAICU-HONDRARI (n. 1971). A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intențiilor (roman, Vinea, 2006; Cartea Românească, 2008), Apropierea (roman, Cartea Românească, 2010; Polirom, 2014), La două zile distanță (poeme, Charmides, 2011; premiul revistelor Poesis International și Transilvania) și Lunetistul (roman, Polirom, 2013). A scris scenariul după romanul Apropierea în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu.


Dan Coman

Am să vorbesc doar despre poezie şi doar despre surprinzătoarea carte a Adrianei Carrasco – Dezmembraţi, carte violentă şi fragilă, neagră de furie şi curajoasă, izbind limbajul peste bot, dezarticulându-l; o carte impecabilă stilistic, combinaţie rafinată şi dezechilibrată de Mexico City şi Berceni Town, o carte care, în cele din urmă, va scoate la iveală şi ipocrizia lumii (literare) în care tot încercăm (în zadar) să trăim.

*
DAN COMAN (n. 1975) a debutat cu anul cîrtiței galbene (Editura Timpul, 2003). Au urmat volumele: ghinga (Editura Vinea, 2005) și Dicționarul Mara (Editura Cartier, 2009). A publicat de asemenea volumele de proză Irezistibil (Editura Cartea Românească, 2010) și Parohia (Editura Cartea Românească, 2012).

 

Michael Hăulică

În acest an am citit o carte care m-a făcut să uit de toate celelalte: Scârba sfântului cu sfoară roșie, de Flavius Ardelean (Herg Benet, 2015). Este o carte uimitoare, a unui autor care vine direct pe linia Eugen Barbu (cel din Princepele și Săptămâna nebunilor) și Ștefan Agopian, o carte pe care o citești și o reciteși în întregime sau parțial (puține cărți te fac să te bucuri recitind cîte o pagină la întâmplare, de unde se deschide cartea), o carte ale cărei cuvinte te urmăresc mult după ce ai ieșit din ea. O carte pe care o ții pe noptieră luni de zile după ce ai terminat-o de citit.

*
MICHAEL HĂULICĂ (n. 1955), scriitor de science-fiction. Printre cele mai recente titluri publicate de M. Hăulică se numără Millennium Fantasy&Science Fiction. Șase ani de Ficțiuni (Millennium Press, 2009), Steampunk. A doua revoluție (Millennium Books, 2011), Premiile Galileo 2011 (Millennium Books, 2011; Millennium Books & Texarom, 2012, ebook), Premiile Galileo 2012 (Millennium Books, 2012; Millennium Books & Texarom, 2012, ebook).

 

Mitoș Micleușanu

Mi-e greu să mă opresc la o singură carte, dar fiind preocupat în ultima vreme mai mult de studii/cercetări, mă voi opri la Ura de sine de Benbassa și Attias, carte importantă care ar putea fi flancată de Ontologia libertății de Luigi Pareyson și Nihilismul de Volpi. Sper să le mai găsiți, cel mai probabil pe la anticariate.

*
MITOȘ MICLEUȘANU (n.1972) este scriitor (prozator, poet), artist plastic (pictor, grafician, cochetează cu fotografia) muzician și umorist – este unul dintre inițiatorii proiectului Planeta Moldova. A publicat proză scurtă (Organismecanisme, 2002) și romanele Tuba Mirum (2004), Kasa Poporului (2008), Trepanoia (2011).


Adrian Schiop

Cornel Ban – Dependență și dezvoltare. E o istorie a modelelor economice din România, care insistă asupra comunismului și mai ales asupra tranziției. Cum de exemplu într-o primă fază (1990-1996) România a încercat să adopte un model neocorporatist pe model german și sud corean și cum ulterior, în pofida alternanței stânga dreapta s-a mers pe un model de capitalism dur cu accente libertariene – mult mai dur decât în Ungaria, Cehia sau Polonia, comparabil doar cu țările baltice, care l-au aplicat consecvent încă din 1990, cu rezultate mediocre.

*
ADRIAN SCHIOP (n. 1973) a debutat în revista Fracturi (2002) și a publicat două romane: pe bune/pe invers (Editura Polirom, 2004), Zero grade Kelvin (Editura Polirom, 2009), Soldații. Poveste din Ferentari (Editura Polirom, 2013). Prezent cu traduceri în reviste din Belgia (DW B), Elveția (Heterographe) și Germania (Parsimonie). Este colaborator al proiectului independent CriticAtac.

Vlad Tăușance

Superscrieri: Drumul generației noastre, un proiect editorial al Fundației Friends For Friends.

Nu mai pot digera ficțiune. Nu știu exact ce se ascunde în spatele simptomului, poate dependența de acțiune, poate sufocarea în prezent. Oricum, în contextul ăsta febril, cartea pe care v-o recomand pe noptieră este Superscrieri: Drumul generației noastre.

Este o antologie de jurnalism viral de bun, care adună sub aceleași coperți câștigătorii din ultimii ani ai premiilor Superscrieri, cel mai important concurs de jurnalism independent de la noi. O să vă tratați cu textele unor gazetari care au confirmat ca scriitori: Andrei Crăciun, Lorena Lupu sau Philip Ó Ceallaigh, dar și de exercițiile chirurgicale de stil ale lui Mako, Ursulean sau Ciorniciuc, parte din echipa de gardă de la Casa Jurnalistului. Dacă proza românească s-ar simți la fel de bine ca jurnalismul tânăr, aș trece din nou granița ca cititor. Până atunci mă mulțumesc cu realitatea imediată.

Superscrieri: Drumul generatiei noastre
*
VLAD TĂUȘANCE (n. 1979) este unul dintre responsabilii pentru comunicarea online din campania prezidențială a președintelui Klaus Iohannis. A publicat două volume de poezie (Legende Urbane și Saga – bilete la clasa de mijloc, Editura Herg Benet). Scrie săptămânal despre mâncare în Șapte Seri și semnează, lună de lună, un editorial în Cosmo. Semnează ocazional prin: Info ONG, Telecom Magazin, GQ, Omagiu, Sunete, FHM, Glamour, TATAIA, Carevasăzică, Playboy, Cosmopolitan, Esquire, Wall-Street, Inventures.


Adrian Diniș

Pentru mine, e ca-ntrebarea aia cu insula, numai că de data asta mă-ntrebi de-un an & la trecut. Eu sunt mereu pe insulă și am câte cărți vreau eu. Poate-ar trebui să mărturisesc că a fost un an prost pentru mine. Poate ar trebui să zic că povestirile scurte ale lui Fitzgerald, care-mi arată cât de mult am irosit viața până acum & apoi fantasticul Fitzgerald, cu o istorioară-n care un tip încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, cerul se-nnegrește, semn că Dumnezeu răspunde, apoi vine fraza genială în care cerul e iar senin, care se-ncheie cu: Dumnezeu a refuzat mita. E desigur vorba de volumele editate la Polirom.

Acum citesc Camilo Jose Cela, Cristos versus Arizona, o carte care e dintr-o singură frază de poezie pe 300 pagini. Lucru care, desigur, nu e ceva nou, pentru cei care au luat și ei Lecții de dans pentru vârstnici și avansați cu Hrabal, care-i tot o mare frază de poezie continuă, dar pe vreo o sută de pagini (și care e o carte foarte, foarte importantă pentru mine pentru că-i conține în microuniversuri toate cărțile lui).

Oricum, odată cu acest Hrabal și Cela (căruia-i admir și Stupul – o carte în care cam 300 de personaje bâzâie dintr-o cafenea și apoi în stupul Madridului) încep să văd tot mai clar că nu admir în aceste cărți (de la Ulisele lui Joyce, cu ziua lui epopee, până la Conversație la Catedrala, unde catedrala e desigur o cârciumă, iar conversația e toată viața concentrată la o bere) aceste idei experimentele, acel un singur cadru cinematic a la Sokurov, ci frazările poetice, efectul de surround, orga din Catedrală, toate acele sunete perfecte. Și, cu acest Cela și Hrabal, am sărit continuu acel Șotron al lui Cortázar, am recitit fraze cum am vrut eu, rearanjându-le în ordinea mea.

*
ADRIAN DINIȘ (n.1986) a publicat În 2010 la Editura Vinea volumul Poezii odioase de dragoste, pentru care a primit Premiul Național de Poezie „Tudor Arghezi” – Opera Prima Și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova – Debut.


Cristian Fulaș

Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany. Ca și Viața lui Kostas Vennetis, construit ca roman istoric și picaresc, Moartea lui Siegfried e de fapt un roman despre roman, despre arta scrierii unui roman. Cartea acoperă poveștile a trei generații din aceeași familie, germană, cea în care s-a născut poetul romantic Heinrich von Kleist.

Aici se întrețes poveștile a trei bărbați, nu de puține ori autorul mizând pe o specie de coincidență pentru a duce povestea mai departe. Analiza psihologică e profundă, Soviany joacă intens pe boală, exces, nebunie, delir. Însă, dincolo de poveștile personajelor care se desfășoară într-o textură întortocheată și plină de detalii, miza romanului ține de fapt de structura poveștii, de modul de a crea o carte.


Soviany întotdeauna pare să vină dintr-o altă epocă, întotdeauna îmi creează impresia, destul de ciudată, că o parte a istoriei nu s-a scris corect și trebuie revizuită, cu explicații. Iată arta prozatorului, în forma ei aproape pură. Pentru că e aproape imposibil, totuși, să ne închipuim un prozator care nu e Dumnezeul propriei opere.

*
CRISTIAN FULAȘ (n. 1978) debutează în 2015 cu romanul Fâșii de rușine, carte a cărei poveste încă nu s-a încheiat. Promite că anul acesta va mai publica două cărți: După Plâns (continuarea trilogiei din care face parte și Fâșii de rușine) și o carte-surpriză.

 

Comanda ta   
Titlu Cant. Pret MDL
Total   0

Completeaza Cuponul de comanda
*Nume:
*Telefon de contact:
*e-mail:
Adresa de livrare:
Comentariu: